Perfecțiunea imperfecțiunii

E ziua în care împlinesc 25 de ani imperfecți. Am ieșit de ceva vreme să merg la primărie să îmi schimb buletinul. Și când am ajuns afară am văzut fulgii de zăpadă perfecți. Ninge cu hexagoane perfecte. De-a lungul timpului omul s-a inspirat din perfecțiunea naturii pentru diferite lucruri sau acțiuni. Aș spune totuși imperfecțiunea naturii. Pentru ca nimic nu e ferit de boală – de imperfecțiune. Eu văd totul foarte diferit de mulți oameni pe care îi cunosc… Și asta e o imperfecțiune. Îmi place mult să apreciez ce e frumos la fiecare om. Să încerc să văd partea plină a paharului și să admir frumosul din om. Sigur… Asta e o imperfecțiune.

În primii mei ani de viață am fost slăbuț. Apoi am tot oscilat. Iar ulterior am început să pun multe kilograme. Și anul ăsta, ca în fiecare an, îmi propun să slăbesc… Hahaha… Eu mereu am încredere în mine! Sper să nu mă dezamăgesc și anul acesta! O alta imperfecțiune.

Cum scriam în articolul anterior… Mereu am avut așteptări de la oamenii din jur. O altă imperfecțiune… Și mereu îmi promit că nu mai am. Dar nu merge. Apoi am discutat cu un prieten de-al meu de suflet. Un drag prieten căruia îi mulțumesc că mă ajută în a mă autocunoaște la nivel psihoemoțional. Vorbind cu el am realizat că am așteptări de la oamenii pe care îi iubesc.

O altă imperfecțiune este că iubesc necondiționat. Și nu doar într-o relație de iubire, prietenie, familie. Din păcate sau din fericire încerc să îmi iubesc colegii, prietenii, pacienții, oamenii cu care mă întâlnesc prima data sau pe care nu i-am întâlnit niciodată, nu am vorbit vreodată, dar pe care îi stimez enorm.

Nu judec pe nimeni. Îmi fac păreri despre oameni pentru că am impresia ca e o trăsătură umană tipică, întipărită în ADN-ul nostru de homo sapiens sapiens… Dar de aproximativ un an nu mai judec pe nimeni… Fie el de altă rasă, religie, sex, orientare sexuală sau de gen, naționalitate, comportament, treaptă socială etc. Și oarecum dacă iubești asa cum trebuie nu ai cum să și judeci în același timp. O altă imperfecțiune.

Nu prea mai există în vocabularul meu cuvinte ca “urăsc” sau “taci odată”… Nu vreau să utilizez cuvinte care sunt menite să jignească ori să determine pe cineva să se simtă înjosit. O imperfecțiune ar zice unii.

Îmi cer iertare pentru a pune capăt războiului. O imperfecțiune, clar… Mai ales când războiul nu a fost început de mine. Dar nu asta e important, nu? Iubind te dăruiești. Și atunci curajul de a spune “Iartă-mă!” nu mai e curaj. E dragoste.

Știu ca unii mă judecă în momentul citirii acestui articol. Unii vor spune că nu sunt așa. Dar eu ma cunosc foarte bine. Și cei care mi-au dat ocazia să fiu eu în prezența lor au putut observa asta.

Chiar dacă mai am o groază de spus… Adevărul e că imperfecțiunile astea formează perfectul. Am trăit 25 de ani imperfecți, alături de oameni imperfecți (familie, M.*, Tania, Adriana, Ștefan, Răzvan, Diana, Adi, Alin, Anne-Marie), în situații și locuri imperfecte… Am purtat discuții imperfecte din care am tras concluzii imperfecte. Sunt un om imperfect! Înconjurat de imperfecțiuni… Dar frumosul imperfecțiunilor. E că fac totul perfect.

Mă simt perfect la 25 de ani, datorită vouă și nu am posibilitatea decât să folosesc un cuvânt mic pentru o emoție mare. Mulțumesc următorilor…
– Familie
– M.*
– Tania
– Adriana
– Răzvan
– Ștefan
– Diana
– Adi
– Alin
– Anne-Marie

*PS: nu e o ordine anume, toți sunteți la fel de importanți pentru mine și voi sunteți familia mea. Ați contribuit la dezvoltarea mea și vreau să vă păstrez în sufletul meu imperfect, pe care voi îl faceți să strălucească, să fie perfect. Mulțumesc pentru un an minunat. Și că o să îmi fiți alături și pe mai departe…