Un alt articol…

Stiti ce imi place la o societate mica… inchegata?! Ca e extrapolarea unei familii mari…

:)) stiu ca nu intelegi la ce ma refer, dar am sa iti explic acuma…

 

 

Intr-o familie nu sunt mereu doar zile roz… nu te intelegi perfect mereu cu toata lumea insa in final ii iubesti… Si… cu totii avem matusa aia pe care nu o intelegem, care te scuipa mereu cand te vede “sa nu te deoache”, care pune mana pe tine si te strange ba de obraji, ba de umeri si te imbratiseaza de iti trosnesc toate oasele, ca doar ai crescut foarte mult de luna trecuta de cand nu te-a mai vazut. Cu totii avem unchiul ala morocanos, care de regula e sotul matusii mentionate inainte, care nu vrea sa vada pe nimeni sau sa discute cu nimeni, are mutra aia acra si lipsita de orice zambet si care iti arunca mereu o privire de ai impresia ca vrea sa te ucida doar cu privirea.

Cu totii avem frati si/sau surori sau verisori cu care ne intelegem asa bine incat zici ca in acelasi borcan am crescut amandoi/toti si parca e deajuns sa ne privim in ochi si stim ce vrea sa spuna celalalt. In fiecare familie este o mama protectoare (fie ca e chiar MAMA, fie ca e alt membru al familiei). In fiecare familie este cel putin o persoana care ar strabate munti si mari doar ca sa te vada fericit sau s-ar bate cu orice doar sa te apere pe tine.

Asa e si in societatile mici si inchegate… o mica mare familie… Sigur faceti parte dintr-un grup mic social. At least, la lucru/serviciu sau la scoala e fix la fel… daca stati sa observati este mereu acel lider care tine la grup (fie ca e el numit lider sau nu), acela e liderul adevarat, mama protectoare. In oricare grup este sufletul distractiei, acel membru sau acei membri care raspandesc bucurie si zambete in jur. Au ei un vibe aparte. Peste tot este persoana aia acra, care uneori se ascunde dupa un zambet, fortat sau nu, dar de cele mai multe ori e solitara. Este apoi acel om care ar face totul pentru ca restul sa fie fericiti (si el e pe ultimul loc mereu, ca si o mama care sacrifica totul pentru binele copiilor).

 

Fiecare grup social are “frati” sau “surori” care ar strabate munti si mari doar ca celalalt sa zambeasca sau ar sari oriunde si pe oricine daca ar fi nevoie doar sa isi apere “fratele/sora”. Stiti voi.. ca intr-o familie.

 

Asa ca mereu cand mai integrez intr-un nou grup il inteleg exact ca pe o familie. In familie nu e totul roz sau cu alte cuvinte nu e totul gri. Sunt o multitudine de culori si sentimente. Si cred ca asta face viata frumoasa… si… desigur… modul cum reactionezi tu, personal, la acestea!

 

Sa aveti un weekend pliiiin de zambete! 🙂 😉

Advertisements

Tastatura noua…

Am vrut neaparat sa imi iau o tastatura noua, cu tastatura numerica… am reusit sa fac asta… si uitandu-ma la un film am ramas adanc pe ganduri…

In putine cuvinte… am stat si m-am gandit… de ce ne ascundem ideile? de ce ne ferim sa spunem ce gandim? de ce NE E ASA FRICA DE PARERILE contradictorii ale celor din jur?! Pana la urma asta e parerea noastra?

Oare dupa asta nu atragem si nesiguranta de sine? nu atragem si greutatea de a lua o decizie pentru NOI!?

Acesta nu e un post lung… e doar o idee principala… Oare… si tie iti e frica sa arati cum gandesti sau cine esti?!

i_don_t_know_who_i_am_by_wasted49-d65uw4o

Întrebări fără răspuns…

Câteodată mă întreb cum ar fi să fiu o apă?

Ce curge lin, cuminte, frumos

Să scap de lumea asta șchioapă

Atingând un alt prag în cosmos.

Îmi pun mereu întrebări de ce lumea nu se raportează la alții precum ar vrea să se raporteze alții la ei..

De ce nu putem să îi vedem pe cei mai slabi ca pe alți frați ai noștri? De ce nu putem să nu mai judecăm lumea cu orice preț…? În loc să încercam să îi învățăm cum să facă sau să privească lucrurile.

Mă tot întreb de ce m-am născut în secolul ăsta și pe planeta asta…? De ce trebuie să sufăr atât…? De ce e așa greu sa trăiești frumos? De ce mereu altcineva știe mai bine ce e bine pentru mine și cum se face ca mereu altcineva știe ce ma face pe mine fericit?

De ce nu poți trece peste orgoliul tău și sa te lași instruit de cineva capabil în domeniul său….? De ce tot timpul ai excese de personalitate? De ce nu îți propui sa vezi partea bună a omului din fața ta și mereu îi scoți în evidență greșelile… Părțile negative?

De ce îți faci viața mai complicată și o faci și pe a altora…? De ce nu vrei să gândești lucrurile? De ce îți place să complici totul? De ce?

De ce nu îi iubești pe cei din jurul tău? De ce îți urăști profesorul? De ce nu te gândești mai mult la viața din spatele omului din fața ta…? Tu mereu vorbești în necunoștință de cauză. Până nu vezi tot tabloul nu poți sa îl critici și nu ai dreptul să îl critici decât dacă ești specialist în arta/pictură.

Nu poți fi artist fără sa simți. De ce arunci mereu răutate în jur? De ce nu vrei sa gândești lucrurile peste orgoliul tău? De ce nu îți poți lăsa eul deoparte și să ne vezi cu alți ochi?

De ce trebuie sa dai mereu vina pe zodie când tu nu poți înghiți pe cineva? De ce nu poți renunțaa personalitatea ta imensă să îi înțelegi și altuia punctul de vedere? De ce nu poți trăi frumos??

De ce nu poți întoarce bine pentru rău… La infinit… De ce?

De ce trebuie sa te bați cu pumnul în piept arătând cine ești tu în loc să îl iubești pe cel mai slab decât tine? De ce trebuie să te separi de cei mai micuți? De ce?

De ce ai uitat să fii copil? Să nu te mai uiți cum arată cel din fața ta sau cum gândește… Să luați jucăriile și să vă prefaceți că totul e frumos….?

De ce? De ce?

Mereu m-am întrebat de ce e așa greu totul? Mereu mi-am proiectat o viață fericită… Dacă am să fac aia sau aialaltă… Voi fi fericit… Adevărul e că nu îți dă nimeni nici o garanție… De ce e așa greu totul? De ce trebuie să mă gândesc eu mereu la alții, și fericirea mea să depindă mereu de alții? De ce nu fac eu chestiile care ma fac fericit? De ce nu sunt omul care m-ar face fericit (sa fiu)? De ce ma uit mereu dacă nu greșesc cuiva prin asta? De ce…? Pentru că ție nu îți pasă… Tu îți vezi de fericirea ta… Chiar dacă eu sunt nefericit… Mă iubești cât timp îți fac pe plac… Ții la mine până nu mai suntem pe aceeași felie… Când părerile noastre sunt diferite te gândești doar la confortul tău… De ce eu ma gândesc mereu la confortul altora când aleg dacă vreau să fiu sau nu fericit…? Când nimănui nu ii pasă dacă eu sunt sau nu fericit? În stilul meu…

Sunt întrebări la care niciodată nu am să am vre-un răspuns… Tot ce vreau e să fiu fericit… Tu nu?!

PS: nu m-am referit la vreo persoană anume… Întrebările acestea urlă din inima mea ce e cât un purice de cel puțin 3 ani. Azi poate am avut un click și am putut să scriu o parte din ele.

Scrisoare pentru BFFs

V-ati simtit vreodata ciudat? sunt sigur ca da… si asta poate insemna “tz” chestii…

wa-256

Hmmm…. Stii sentimentul ala cand iubesti pe cineva la fel cum iti iubesti fratele/sora… Momentul cand sentimentul din interiorul tau nu prea are o explicatie logica… Hehe…? de fapt cine sunt eu sa gasesc o logica atunci cand vine vorba de iubire?! in orice forma sau fel ar fi ea…?

E prietenul tau cel mai bun… e colegul tau de banca… e colega ta de la cursul de matematica… e colega aia care iti sopteste mereu la teste la anatomie… oricine… dar cand vine vorba de el/ea sufletul din interiorul tau se face cat un purice si inimioara ta urla parca stramtorita acolo ca nu poate respira… Dar nu vine vorba de dragoste… in that way… E absolut sigur ca e vorba de iubire… dar ce fel de iubire? pt ca e ciudat sentimentul… Daca persoana in cauza isi pica un examen sau e coplesita de stres. Daca e in culmea fericirii din cauza unui cadou sau… pur si simplu a baut prea mult… parca te incarca un sentiment prea mare se compasiune sau tristete… sau pur si simplu iti vine si tie sa plangi sau sa te bucuri cum nu ai facut-o pentru altcineva pana atunci. Stii? e ca si iubirea de frate…

E nemarginita… E uluitoare… E de neinlocuit… E minunata… E prea mare sa incapa in inima ta si da pe afara… Asta e iubirea de Frate! Faza e ca nu se aplica doar la fratii/surorile de sange… Ai trecut prin situatii de genul?!

59828dcc91b23aef19f9c3c4043311c1--guy-bff-my-best-friend-is-a-guy

Unii din prietenii mei spun ca nu iubesc pe nimeni cum se iubesc pe ei insisi, iar altii ar zice ca asta se traduce ca egoism. Eu consider ca e si un mecanism de defensiva in zilele noastre unde anxietatea preia controlul si ne duce pe culmile deznadejdii… Nu cred ca e egoism… Insa eu nu pot face asta. Suntem firi diferite si asta ne face frumosi. Eu am vreo 3 persoane (familia iese din socoteala aici) la care tin mai mult decat la mine (va stiti voi, deoarece cu siguranta cititi acest articol)… Si sincer sa va spun, in ultima vreme m-am schimbat foarte mult. Nu sunt ala care te obliga sa faci ceva, chiar si in calitate de BFF. Nu sunt persoana care te obliga sa imi spui ce te framanta sau daca ai nevoie de ajutor si cum. Mereu ma pun in locul tau… Mereu ma gandesc ce sa fac sa iti fie tie bine, chiar daca eu sunt pe locul 2. Zambetul tau e rasplata. Mereu cand patesti ceva, exagerezi cu bautura ori dai un rateu mi se piteste inima si nu stiu ce sa spun… Credeam ca sunt bun la cuvinte, ca pot sa iti ofer macar putin sprijin moral, dar adevarul e ca nu pot. Imi cer iertare pentru asta…!

Mereu ma gandesc ca nu pot sa fac nimic cand tu suferi, fie ca realizezi fie ca nu… am mustrari de constiinta ca sunt asa limitat si nu pot sa fac mai mult. Sunt acela care sta in casa, sub plapuma cu perna verde in brate si plange de dragul tau, de compasiune, mila sau ce mai stiu eu ce creierul meu decide sa formeze… Acel ciudat care isi doreste ca intr-o buna zi sa iti poata oferi tot sprijinul de care ai nevoie si sa stie cum sa discute cu tine fara sa te simti ofensat sau sa iti produca tristete…

original

Sunt mereu acel baiat care, in momentul in care te bucuri, ca ai trecut peste un hop in viata, ca ai reusit la rezidentiat, ca ai luat un examen, ca ti-a iesit un desen, ca ai primit locul de munca pe care ti-l doreai, ca ai plecat in concediul pe care il visai, ca fata pe care o placi ti-a zambit… s.a.m.d… nu stie cum sa iti spuna ca se bucura pentru tine ca si cum el ar fi in situatia ta. Mereu stau in spatele telefonului, tabletei, computerului si citesc isorioara ta fericita si nu stiu ce sa spun sau cum sa iti demonstrez ca sunt trup si suflet langa tine…

Sunt acela care incearca sa te incurajeze, de multe ori poate stangaci, dar sa stii ca mereu cand tu, copilul tau sau prietena ta pateste ceva parca pe mine ma doare mai tare… Si ma doare ca nu pot face nimic… sau ca nu stiu ce as putea sa fac…

Dar cel mai dureros e atunci cand am o idee de ce as putea face, dar nu am

nici cea mai vaga idee cum sa actionez sa nu stric totul… Ar fi mult de spus, dar tine minte…

bfed6d9f977b0aebdf2a1cf44ecc000b

TU esti cel mai bun prieten (cea mai buna prietena) al meu (3 la numar) si pentru tine as face totul!!! Chiar daca nu pare, din stangacia mea, te asigur ca sunt MEREU alaturi de tine!

 

Poate gandesc prea mult. Poate sunt ciudat ca ma exprim ciudat. Insa am mereu ganduri bune si un suflet mare… il pun mereu pe tava si asta nu e bine, insa asta sunt eu…. Ce sa fac?! Sunt eu… Cel mai bun prieten al tau! Te iubesc (mai mult decat pe mine)!

Anxiety…

Hi guys,

This is Akimoto and… Yeah…

I’ve suddenly started to write in English. If you wonder why, I invite you to read my little story…

I want to learn English so much and I saw I have some international subscribers on my YouTube channel, a lot of international followers on my Instagram account and a few on my Facebook page so I’ve decided to start writing some articles in English (or both languages, why not?! I have to think about it) and here it is… My first post in English.

Last week I had to take a head and cervical spine MRI because I have to follow up a medical condition I have and I was so anxious… I knew I had this medical condition since October 2015, but when you are in the middle of action in hospital (I’m a radiographer, you know?) when you find out you have a medical condition (I think that is what I have) you probably think too much and become anxious and depressed and…. But you know… 90% of cases aren’t that bad that you think. But… Sometimes… Knowing too much things isn’t that good… :))

So today I want to write something about anxiety… First of all, ANXIETY is characterised by a deep feeling of insecurity and restlessness about a potential danger. In other words you feel worried, but you don’t know why. But different people feel anxiety in different ways. For some people anxiety is the fear of failure, for others anxiety is the fear of losing someone, for others anxiety is just a bad feeling of being alone or they might feel they aren’t loved… I’ve been here myself and I know how it is… And I met so many people who “suffered” from anxiety… And I tell you ANXIETY has too many forms/types.

I like to say “time is the best doctor!” but if you don’t want to start treating yourself, the physician won’t force you. You understand what I’m saying? If you want to healing yourself you have to do something for you… You need to let someone to help you… A doctor, a family member, a friend… Time itself… I mean you have to want to be cured, you know? If you gave deep into dark feelings and you don’t let someone to help you or even get close to you, you will never make a step forward to be healthy again.

I’ve met a lot of people who are “part” of LGBT community and suffering from anxiety… They are afraid to express their true feelings because of how others might react… And family… And close friends… At least.. In Romania. They always live with that fear. And they are afraid they never be loved… And they’ll never have a family etc… And they become introvert and anxiety takes control over their whole life.

I’ve also met a lot of people, at work, who are sick and suffer from anxiety… Whether they have cancer or they have a fractured finger they suffer from some sort of anxiety… They are afraid to what kind of impact will that disease have on their lives.

There are some people who have pets (eg. a dog or a cat) and they’ll age up and at some point they are going to pass away. This is called ANXIETY (for owners)…

And the examples can continue indefinitely…

What I’m trying to say is We choose to suffer a lot from anxiety… Because it is anywhere and almost everyone suffers from anxiety. But you have to stay strong… You have to resign yourself… You have to do what you like… You have to focus on yourself… You have hobbies… Read! Take photos… Or draw portraits! Go out with your friends! Make origami! Meditate! Pray! Write things! Paint! Sing! Play the piano! Travel! (…) anything is well instead of dark feelings!

Live YOUR life! not others! Be happy with yourself! Enjoy your life! You are beautiful! You have such beautiful eyes! You are unique! You are the best! You deserve to live a beautiful life! And that life starts now with a smile!

Smile and get ready for wonderful things! :* eHug

Sistem toxic?

Sunt în camera de așteptare la un anumit spital din Cluj. Nu stau de mult… Poate de o oră? Dar sunt alții de mai de mult. Sunt doar curios cum ar fi dacă am avea niște protocoale bine stabilite și puse la punct, respectate de TOATE cadrele medicale. Lucrând în sistem știu că toți suntem oameni și uneori nu faci față pe bune. Nu ai cum! Sunt multe așa-zise “urgențe” care îți ocupă inutil timpul și ar putea fi rezolvate la farmacie, încât nu poți manageria corect situațiile cu adevărat urgente.

Dar asta doar pentru ca nu exista o asistenta sau un cadru medical pregătit sa “sorteze” cumva urgentele. Un asistent medical care sa poată prescrie o medicație de bază pentru urgențele “mai puțin urgente” și să ajute astfel medicii sa poată prelua comsulturile cu adevărat importante.

E doar o părere… Oricum… Respect medicilor di unitățile de primiri urgente… Nu le e ușor! Mulțumim pentru dedicare! Și… Garda ușoară!

Călătorim…

Călătorim… Din toate punctele de vedere…

Călătorim dintr-o parte în alta pentru a putea studia, pentru a putea munci, pentru a vizita… Călătorim… Călătorim prin viață… Călătorim și ne îndreptăm mereu spre o direcție bine stabilită de la bun început.

Obișnuiam să călătoresc mereu cu trenul, în studenție, ca mulți din voi… Am petrecut mult timp călătorind… În facultate prea puțin priveam pe geam… Știți voi… Cursuri de învățat, atlas de anatomie de fotografiat și reținut, examene de dat… Și… Credeam că știu și cunosc prea bine locurile astea. Până la urmă am trecut pe lângă ele de cel puțin 200 de ori.

Dacă știi să privești în jurul tău, în călătoria ta, locurile și oamenii, chiar dacă ai impresia că îi știi așa bine, ai să descoperi că fiecare lucru sau om are o strălucire aparte. De fiecare dată.

Așa călătorim și prin viață. Ne-am obișnuit cu ea. Ne e așa cunoscută. Obișnuim să spunem “eh. Mă cunosc eu foarte bine!” când, adevărul e că nu ne dăm timp să facem asta mai deloc. Călătorim pe drumul vieții și ne uităm doar în jos. La cursuri, la atlas și ne stresăm că vin examenele. Uităm să mai privim și în jur. Uităm să vedem frumusețea locurilor așa de cunoscute și să vedem sclipirea oamenilor așa familiari.

Oricât ai avea de studiat pentru examenul ce urmează în viața ta.. Mai ridică ochii din cursuri și privește frumusețea din jurul tău și iubirea din ochii celor ce te înconjoară!

O duminică minunată îți doresc! :*

Cred că mă prind…

Tind să cred că până acum nu am știut ce înseamnă cu adevărat relaxarea… fericirea din lucruri mici. Nu știu nici acum ce înseamnă să fii fericit cu ceea ce ești tu?!

Dar cred că vizita la Tășuleasa social m-a ajutat să mușc puțin din fericirea asta cu lucruri mici…

O să fie ciudat ce spun în rândurile următoare… dar simt nevoia să spun. Simt nevoia să fiu așa cum sunt fără să îmi mai ascund trăirile pentru că cine mă agreează mă va agrea așa cum sunt eu. Și comunitatea din jurul blogului și vlogului meu mă va cunoaște așa cum sunt. Revenind…

E ciudat că l-am întâlnit pe omul pe care îl apreciez și stimez extrem de tare la muncă, la spital, mulțumită președintelui Tășuleasa social – Alin U. Căruia îi mulțumesc și acum enorm. Așadar l-am întâlnit pe Tibi Ușeriu. Ulterior, din întâmplare, fără sa vrea mi-a setat motto-ul în viață – “Atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” lucru ce m-a determinat să mă gândesc la anumite lucruri.

Nu am stat tare mult pe gânduri și am mers și am investit în strictul necesar de echipament de mers pe munte, în drumeții… și m-am documentat despre ce e și ce face Tășuleasa social. Voi începe iar să postez vloguri pe canalul de YouTube, dar pt că nu mi-a mai încăput și laptopul în rucsac am să încep să postez de marți încolo ce am filmat aici la Tășu… în mai multe episoade. Or să vă placă!

Am profitat de acest weekend prelungit și am venit așa din scurt la Tășuleasa… Alin mi-a făcut invitația să trec pe aici și am profitat de weekendul ăsta și am venit. Nu îmi pare rău! Singurul regret e ca nu e și Alin aici, dar am să vin când e și el. Am venit cu un prieten cu mașina până la Piatra fântânele și apoi la pas 3 km până aici. Într-un cuvânt…. awesome! Din nou spun că va fi ciudat ce voi zice, dar din toate lucrurile sunt fericit că stau aici pe o laiță și citesc, că mă pot plimba prin aer curat (îmi aduce aminte de plimbările pe pajiște și prin pădure cu bunicu’ atunci când trăia) și, ciudaaaat… faptul că e Tibi U. aici și se plimbă de colo colo, relaxându-se liber fiind, se mai antrenează… realizezi că e și el om… realizezi că avea dreptate: e un om nu prea sociabil, dar realizezi și cat suflet pune în ceea ce face… realizezi că e bistrițean până în adâncul suflețelului său și realizezi cât e de mișto :)) vorba lui. În momentu’ ăsta asta mă face fericit. Știu că e ciudat că prezența unui om, care până nu de mult era un oare care om, să te facă fericit, fără să se chinuie măcar puțin, dar așa e…

A fost un week-end plăcut… De mult nu am mai avut o stare de bine precum azi… De foarte mult… stai și realizezi de ce puține lucruri are nevoie un om sa fie fericit… stai și te gândești și apoi realizezi că uneori e mai bine să nu te gândești la nimic. Uneori e mai bine să te plimbi, să respiri aer curat, să admiri un pom, o pădure, un lac… să te bucuri de oamenii din jurul tău, să îi iei așa cum sunt! Să te bucuri de prezența unui anume om… să iubești ce e în jurul tău și pe cine e în jurul tău… uneori trebuie sa te comporți natural, așa natural încât ți s-ar părea banal…

Oricum… ce e cert e că nu e ultima mea vizită aici… mi-aș dori să pot reveni ca voluntar, să mă pot implica în activitățile cu cei mici… până atunci… Tășuleasa are un 10* (cu steluță) …

Parte dintr-o altfel de familie…

Știi momentul ăla când pleci de la părinții tăi și încerci să îți faci loc într-o lume ce nu vrea oameni creativi, neconvenționali, diferiți de restul oilor…?! Știi ce ciudat e să încerci să fii “cum trebuie” nu cum crede lumea că trebuie!? Știi ce aiurea e să încerci să fii om până la capăt?! Adică indiferent de circumstanțe… știi și tu! Sigur te-ai lovit de asta până acum…

E momentul când simți nevoia să aparții cuiva… sigur… ai familie! Părinții ce te iubesc așa mult, frați, surori pe care te poți baza… însă nu pot să substituie mereu ceea ce îți lipsește la muncă, la facultate, în viața de zi cu zi. E ciudat… acum, îmi amintesc de vorba unui tip: “cine nu are loc de mine, să se înghesuie!”… E amuzant pe undeva și trist pe altundeva :)) . Dar are dreptate! Ei bine, chiar dacă nu mi-am dorit explicit să am prieteni apropiați, chiar dacă nu am avut nevoia spusă de interacțiune, se pare că organismul meu avea nevoie! Sunt o fire sociabilă, intru în discuție cu diverși oameni, încerc să îi fac să se simtă mai bine dacă au o pasă proastă și chiar dacă am și eu probleme sau “disfuncționalități emoționale” nu las să se vadă! Cred că pt simplul fapt că știu cum e și nu vreau sa treacă și alții prin asta!

Acum, fac parte din familia Polaris Medical! Știu că sună prea pompos și sensibil… și… “du-te mă! Ai zis că nu îți mai faci prieteni la lucru!” nu îmi mai fac… sau?! Ideea e că am senzația de apartenență la un grup de oameni frumoși! Știi ce înseamnă să faci parte dintr-o familie … într-o familie nu totul e roz, lumea se mai ceartă, frații se bat, părinții îi mai pedepsesc pe copii, însă masa o iau tot împreună! Interesele familiei sunt tot scopuri comune rămân și toți membri familiei luptă să le atingă! Fac ce pot mai bine să ajungă cu toții acolo unde își propun!… neînțelegeri sunt în orice familie: probleme de comunicare, momente jenante, situații în care cineva se crede/simte mai important ca altul doar pt că e mai mare, pretinde mai mult doar pt că, vezi Doamne, e mai experimentat… dar în final știi că fiecare membru al familiei te iubește și te-ar ajuta oricând ai avea nevoie cu ce poate el!

Ei bine, de aia mă simt aici ca într-o familie… și aici avem neînțelegeri, probleme de comunicare, momente de relaxare și distracție, râs spontant, momente tensionate, momente funny, în fiecare dimineață ne dăm “bună dimineața” cu un zâmbet larg pe față, de la cel mai mic la cel mai mare, dimineața frații mai mari (medicii) se consfatuiesc pt interesele familiei! Apoi fiecare își face datoria de membru al familiei… masa o luăm împreună și discutăm de toate pentru toți, domnește o atmosferă relaxată, ziua trece repede în general. Și peste toate micile problemuțe și interacțiuni știi că toți țin la tine și te iubesc, ești de-al lor! Așa cum ești! Ești din familie!

Mulțumesc…
O zi splendidă să aveți!

Înapoi la normal?!

Hmmm… am lipsit muuult și de pe blog și de pe canalul de YouTube.. revin… încerc să scot ceva bun și revin. Ce am pățit?! Păi… Hmmm, printre problemele personale am luptat eu cu mine preț de ceva zile… de la început…

În primul rând să o luăm cu începutul… puțini din voi știți că eu mi-am schimbat locul de muncă de mai multe ori. Nu.. chiar nu regret că am făcut asta.. am înțeles că viața mi-a dat mai multe șanse. Știa că sunt fără experiență și mi-a arătat prima dată terenul.. am lucrat în neurochirurgie. Totul a fost plin de surprize încă din prima săptămână după angajare. Evident surprize de tot felul, bune… sau mai puțin bune. Apoi am învățat că e gratis licența la creier și că ar fi indicat să îl utilizezi: nu orice ofertă pare bună e și așa. Am învățat că nu peste tot e bine! Am învățat că chiar dacă e instituție privată trebuie să fii atent în cine îți pui încrederea… am învățat despre răutatea și orgoliul oamenilor și plecând și de acolo am învățat care îmi sunt drepturile și cum le cer. Am învățat că oamenii vor înțelege fix pe dos ce spui dacă nu faci tot posibilul să te faci înțeles și tot ce faci în domeniul medical trebuie scris, semnat și parafat! Altfel nu te crede nimeni și toți îți întorc spatele! Aici nu este cuvânt de onoare! Aici este parafa și semnătură!

Am învățat multe și în rezonanță magnetică nucleară într-o instituție privată, nu vreau să îi dau numele din mai multe motive! Oamenii sunt profesioniști în ceea ce fac dpdv medical, radiologic, în rest… mi-au lăsat un gust amar! Dar e indicat să avem o dietă echilibrată, nu?! Noroc că mereu am fost autodidact, că sunt un om practic și că mama a știut să mă educe să mă comport frumos și cu cine nu merită! Am învățat mult! Încă fac asta… încă îmi place..

Am plecat și de acolo, urmând o perioadă destul de grea pt mine. Îmi păsa prea mult de ce zic oamenii.. am crezut că vor vorbi pe la colțuri ca nu am rezistat… că pe cât am vrut să demonstrez că sunt cel mai bun, în facultate, pe atât nu mi-a ieșit acum. Doar gura e de mine! Apoi mi-am amintit ca lumea oricum vorbește, orice ai face! Eu nu trebuie să dau socoteală unor necunoscuți de ce pot și ce nu! Viața m-a trecut și pe aici să înțeleg că nu trebuie să scriu după dictare, trebuie să scriu ce consider eu că mă face fericit! Am învățat că e mai greu sa lucrezi cu colegii decât cu pacienții!

Credeam că am supraestimat începuturile… am revenit într-un spital de stat.. am lucrat în cardiologie și chirurgie cardiovasculară (evident pe partea de radiologie). Tot timpul mi-a plăcut radiologia convențională (razele) pentru că te pune să gândești, să știi anatomie, și puțină geometrie și topografie a organelor. E nevoie să cunoști și puțină patologie și fizica radiațiilor pt a scoate imagini bune pt diagnostic. Am văzut o altă ramură a radiologiei. Dar problema de la neurochirurgie a revenit… gărzile!

Nu ma înțelegeți greșit! Îmi place să lucrez sub presiune. Adrenalina și endorfinele, dacă pot spune așa, dragostea pt ceea ce fac și dorința nestavilită de a face totul perfect predomină. Dar de la asta până la a face nu știu câte nopți consecutiv, apoi pauză 2-3 zile, în faza în care te-ai obișnuit cu turele de noapte, îți revii în 2 zile, ai una de pauză, începi cu turele de dimineață și când te obișnuiești și cu alea, încep cele de după masă! Ok frate, ma obișnuiesc cu alea, și… le termin! Încep iar nopțile! Și iar, și iar, și iar. În mediu cu radiații ionizante! De vis!

E ok… pe undeva! Dar mie personal, în acest moment al vieții, nu mi se potrivește! Am întâlnit și acolo, totodată oameni minunați, cu care păstrez legătura, dar și gunoaie.. că altfel nu pot să îi numesc…așa e peste tot! Contează ce pătrunde în sufletul nostru și ce rămâne. Am ajuns în momentul când m-am văzut în oglindă și am confruntat realitatea crudă! Am văzut un băiat de 23 de ani obosit, fără chef de viață, fără pic de afectivitate, de 116,5 kg, care nu mai zâmbea, care nu avea nici un motiv să se iubească și care nu de mult a zis că schimbă tot la el, stilul de alimentație și a promis să facă sport! A reușit să facă asta și sa dea 8,5 kg jos, dar să nu mai găsească timp și determinare să meargă mai departe.

Am avut nevoie să mă opresc și să gândesc! Nu am reușit! Nu știu ce mă face fericit! Din prima zi de lucru după absolvire, 4 ianuarie 2016, să muncesc efectiv în spital, oficial, până acum am reușit sa îmi iau, efectiv, 12 zile de concediu. Am lucrat de Crăciun, de Paște, de Rev. Am prins toate sărbătorile în camerele de gardă, pt că “ultimul venit, primul capsat!” ultimii veniți fac sărbătorile! Am stat și am analizat ce trebuie să fac să mă simt bine în propria piele! Să slăbești, a zis vocea din interiorul meu! Să te alimentezi corect! Să mai iei câte o pauză uneori! Îți place ce faci, dar e muncă totuși! Mai fă o pauză!

Pe atunci aveam un antrenor, care se ostenea să îmi facă un program alimentar, să îmi ofere suport psihic, să mă ajute să ajung unde mi-am propus! Am ajuns să nu mai știu cine sunt și ce îmi doresc! Aveam un loc de muncă stabil și bine plătit, dar eu tot nefericit! I-am cerut antrenorului să fac o pauză, să regândesc tot! Să o iau de la capăt. Nu am scuză! Am avut poate o cădere nervoasă mai lite! Nu știu! Cert e că am decis să îmi schimb iar locul de muncă. Nu pt că sunt nehotărât. Ci pt că viața a zis: “încearcă iar! Dar de data asta fă-o cum trebuie! Calculează tot! Balansează tot! Ești tânăr! POȚI!!!” antrenorul mi-a sugerat într-o seară să citesc cartea “27 de pași” scrisă de Tibi Ușeriu! Cel ce a câștigat acel ultramaraton de la polul nord. Sigur ați auzit de el la TV sau Radio. Nu am mai stat pe gânduri! Am comandat imediat cartea! Eram în faza în care mă agățam de orice mânucă de ajutor apărea! Eram într-o fază de declin pe plan emoțional. Deși nu se vede! Nu îmi place să arat altora ce mă macină! Cred că a fost prima carte ce am citit-o dintr-o răsuflare! Vasi (antrenorul meu) avea dreptate! M-a motivat! De fapt mi-a setat niște chestii noi în viață!

O prietenă îmi spunea, când ii explicam că eu nu mă pot compara cu el pe nici un plan (el = Tibi Ușeriu), “Ionuț, e și el om!”… Da! Poate este! Dar cu un psihic extraordinar! Asta e binecuvântarea lui! Citind cartea “am plâns cu lacrimi adevărate” (cum zicea el pe undeva), am râs în hohote, am trăit aceleași sentimente cu el, am vrut, nu o dată să-l pot îmbrățișa, am renăscut odată cu el. Chiar dacă la alt nivel, mă identificam cu suferința lui… am și eu suferințele și frustrările mele, nu legate doar de trecut! După ce am citit cartea am mai citit-o odată! Am trăit aceleași emoții! Acum o iau peste tot cu mine! I’m a little bit obsessed with it! Dar mă liniștește! Vă sugerez să o citiți și voi! E foarte bună!

Mi-am dorit mereu să îi spun ce mult îl apreciez, m-a pus din nou pe drum, mi-am schimbat iar locul de muncă, am decis că chiar dacă pierd pe anumite locuri vreau un loc unde să am colegi extraordinari, vreau o atmosferă mai relaxată de lucru, vreau ca pt toți colegii mei pacientul să fie cel important, nu altceva! Vreau să scap de gărzile de noapte și de turele de 12 sau 24 de ore din zilele de sărbători legale, cel puțin deocamdată, vreau să am timp și resurse să îmi mai fac și eu plăcerile, să ies la un film, să ies la o plimbare, să am timp să îmi gătesc sănătos, să am un program care să mă ajute să slăbesc și să arat cum îmi doresc, să am timp să fac vlog… și cel mai important, să merg cu drag la muncă!

Datorită colegei mele dragi, Adriana, din facultate… acum lucrez la Polaris Medical exact în condițiile pe care mi le-am dorit! Am pus mai multe lucruri în balanță! Totul e bine! Învăț să mă organizez din ce în ce mai bine! Acum trebuie să mai am grija de mine! Și viața m-a surprins iar! Am fost într-o conjunctură în care am reușit să îl întâlnesc pe Tibi în carne și oase! (nu scriu cum din motive de confidențialitate, voi scrie dacă voi primi acordul persoanei)… Acela ce m-a pus iar pe drum! Acela pe care îl admir eu așa mult! Eu niciodată nu am avut eroi adevărați! Modele… idoli… (ei bine, modele mi-au fost părinții, ca aproape oricui, dar nah, altele, ca alți copii)… Tibi nu e un erou pt mine! E mai mult de atât! A picat exact la țanc… a fost omul potrivit, cuvintele potrivite la locul potrivit! A venit la radiologie la mine! Am stat puțin de vorbă! Evident… diaree verbală! Acum îmi pare rău! Am vorbit mult și fără rost! M-a îmbrățișat la final, înainte să plece! Și mi-a scris, alături de un autograf: “atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” ulterior m-am gândit mult la asta! Poate involuntar, mi-a setat un nou motto în viață! Nu pot să îi mulțumesc! Nu am cum! Și nici nu știu cum!

Acum se normalizează totul! Voi reveni la normal, sper… dar… depinde! Ce înseamnă normal?! Cred că asta e o nouă lecție! Lecția pt data viitoare…

O săptămână productivă vă doresc și nu uitați să citiți “27 de pași” de Tibi Ușeriu… elementul surpriză e însăși VIAȚA!!!