Înapoi la normal?!

Hmmm… am lipsit muuult și de pe blog și de pe canalul de YouTube.. revin… încerc să scot ceva bun și revin. Ce am pățit?! Păi… Hmmm, printre problemele personale am luptat eu cu mine preț de ceva zile… de la început…

În primul rând să o luăm cu începutul… puțini din voi știți că eu mi-am schimbat locul de muncă de mai multe ori. Nu.. chiar nu regret că am făcut asta.. am înțeles că viața mi-a dat mai multe șanse. Știa că sunt fără experiență și mi-a arătat prima dată terenul.. am lucrat în neurochirurgie. Totul a fost plin de surprize încă din prima săptămână după angajare. Evident surprize de tot felul, bune… sau mai puțin bune. Apoi am învățat că e gratis licența la creier și că ar fi indicat să îl utilizezi: nu orice ofertă pare bună e și așa. Am învățat că nu peste tot e bine! Am învățat că chiar dacă e instituție privată trebuie să fii atent în cine îți pui încrederea… am învățat despre răutatea și orgoliul oamenilor și plecând și de acolo am învățat care îmi sunt drepturile și cum le cer. Am învățat că oamenii vor înțelege fix pe dos ce spui dacă nu faci tot posibilul să te faci înțeles și tot ce faci în domeniul medical trebuie scris, semnat și parafat! Altfel nu te crede nimeni și toți îți întorc spatele! Aici nu este cuvânt de onoare! Aici este parafa și semnătură!

Am învățat multe și în rezonanță magnetică nucleară într-o instituție privată, nu vreau să îi dau numele din mai multe motive! Oamenii sunt profesioniști în ceea ce fac dpdv medical, radiologic, în rest… mi-au lăsat un gust amar! Dar e indicat să avem o dietă echilibrată, nu?! Noroc că mereu am fost autodidact, că sunt un om practic și că mama a știut să mă educe să mă comport frumos și cu cine nu merită! Am învățat mult! Încă fac asta… încă îmi place..

Am plecat și de acolo, urmând o perioadă destul de grea pt mine. Îmi păsa prea mult de ce zic oamenii.. am crezut că vor vorbi pe la colțuri ca nu am rezistat… că pe cât am vrut să demonstrez că sunt cel mai bun, în facultate, pe atât nu mi-a ieșit acum. Doar gura e de mine! Apoi mi-am amintit ca lumea oricum vorbește, orice ai face! Eu nu trebuie să dau socoteală unor necunoscuți de ce pot și ce nu! Viața m-a trecut și pe aici să înțeleg că nu trebuie să scriu după dictare, trebuie să scriu ce consider eu că mă face fericit! Am învățat că e mai greu sa lucrezi cu colegii decât cu pacienții!

Credeam că am supraestimat începuturile… am revenit într-un spital de stat.. am lucrat în cardiologie și chirurgie cardiovasculară (evident pe partea de radiologie). Tot timpul mi-a plăcut radiologia convențională (razele) pentru că te pune să gândești, să știi anatomie, și puțină geometrie și topografie a organelor. E nevoie să cunoști și puțină patologie și fizica radiațiilor pt a scoate imagini bune pt diagnostic. Am văzut o altă ramură a radiologiei. Dar problema de la neurochirurgie a revenit… gărzile!

Nu ma înțelegeți greșit! Îmi place să lucrez sub presiune. Adrenalina și endorfinele, dacă pot spune așa, dragostea pt ceea ce fac și dorința nestavilită de a face totul perfect predomină. Dar de la asta până la a face nu știu câte nopți consecutiv, apoi pauză 2-3 zile, în faza în care te-ai obișnuit cu turele de noapte, îți revii în 2 zile, ai una de pauză, începi cu turele de dimineață și când te obișnuiești și cu alea, încep cele de după masă! Ok frate, ma obișnuiesc cu alea, și… le termin! Încep iar nopțile! Și iar, și iar, și iar. În mediu cu radiații ionizante! De vis!

E ok… pe undeva! Dar mie personal, în acest moment al vieții, nu mi se potrivește! Am întâlnit și acolo, totodată oameni minunați, cu care păstrez legătura, dar și gunoaie.. că altfel nu pot să îi numesc…așa e peste tot! Contează ce pătrunde în sufletul nostru și ce rămâne. Am ajuns în momentul când m-am văzut în oglindă și am confruntat realitatea crudă! Am văzut un băiat de 23 de ani obosit, fără chef de viață, fără pic de afectivitate, de 116,5 kg, care nu mai zâmbea, care nu avea nici un motiv să se iubească și care nu de mult a zis că schimbă tot la el, stilul de alimentație și a promis să facă sport! A reușit să facă asta și sa dea 8,5 kg jos, dar să nu mai găsească timp și determinare să meargă mai departe.

Am avut nevoie să mă opresc și să gândesc! Nu am reușit! Nu știu ce mă face fericit! Din prima zi de lucru după absolvire, 4 ianuarie 2016, să muncesc efectiv în spital, oficial, până acum am reușit sa îmi iau, efectiv, 12 zile de concediu. Am lucrat de Crăciun, de Paște, de Rev. Am prins toate sărbătorile în camerele de gardă, pt că “ultimul venit, primul capsat!” ultimii veniți fac sărbătorile! Am stat și am analizat ce trebuie să fac să mă simt bine în propria piele! Să slăbești, a zis vocea din interiorul meu! Să te alimentezi corect! Să mai iei câte o pauză uneori! Îți place ce faci, dar e muncă totuși! Mai fă o pauză!

Pe atunci aveam un antrenor, care se ostenea să îmi facă un program alimentar, să îmi ofere suport psihic, să mă ajute să ajung unde mi-am propus! Am ajuns să nu mai știu cine sunt și ce îmi doresc! Aveam un loc de muncă stabil și bine plătit, dar eu tot nefericit! I-am cerut antrenorului să fac o pauză, să regândesc tot! Să o iau de la capăt. Nu am scuză! Am avut poate o cădere nervoasă mai lite! Nu știu! Cert e că am decis să îmi schimb iar locul de muncă. Nu pt că sunt nehotărât. Ci pt că viața a zis: “încearcă iar! Dar de data asta fă-o cum trebuie! Calculează tot! Balansează tot! Ești tânăr! POȚI!!!” antrenorul mi-a sugerat într-o seară să citesc cartea “27 de pași” scrisă de Tibi Ușeriu! Cel ce a câștigat acel ultramaraton de la polul nord. Sigur ați auzit de el la TV sau Radio. Nu am mai stat pe gânduri! Am comandat imediat cartea! Eram în faza în care mă agățam de orice mânucă de ajutor apărea! Eram într-o fază de declin pe plan emoțional. Deși nu se vede! Nu îmi place să arat altora ce mă macină! Cred că a fost prima carte ce am citit-o dintr-o răsuflare! Vasi (antrenorul meu) avea dreptate! M-a motivat! De fapt mi-a setat niște chestii noi în viață!

O prietenă îmi spunea, când ii explicam că eu nu mă pot compara cu el pe nici un plan (el = Tibi Ușeriu), “Ionuț, e și el om!”… Da! Poate este! Dar cu un psihic extraordinar! Asta e binecuvântarea lui! Citind cartea “am plâns cu lacrimi adevărate” (cum zicea el pe undeva), am râs în hohote, am trăit aceleași sentimente cu el, am vrut, nu o dată să-l pot îmbrățișa, am renăscut odată cu el. Chiar dacă la alt nivel, mă identificam cu suferința lui… am și eu suferințele și frustrările mele, nu legate doar de trecut! După ce am citit cartea am mai citit-o odată! Am trăit aceleași emoții! Acum o iau peste tot cu mine! I’m a little bit obsessed with it! Dar mă liniștește! Vă sugerez să o citiți și voi! E foarte bună!

Mi-am dorit mereu să îi spun ce mult îl apreciez, m-a pus din nou pe drum, mi-am schimbat iar locul de muncă, am decis că chiar dacă pierd pe anumite locuri vreau un loc unde să am colegi extraordinari, vreau o atmosferă mai relaxată de lucru, vreau ca pt toți colegii mei pacientul să fie cel important, nu altceva! Vreau să scap de gărzile de noapte și de turele de 12 sau 24 de ore din zilele de sărbători legale, cel puțin deocamdată, vreau să am timp și resurse să îmi mai fac și eu plăcerile, să ies la un film, să ies la o plimbare, să am timp să îmi gătesc sănătos, să am un program care să mă ajute să slăbesc și să arat cum îmi doresc, să am timp să fac vlog… și cel mai important, să merg cu drag la muncă!

Datorită colegei mele dragi, Adriana, din facultate… acum lucrez la Polaris Medical exact în condițiile pe care mi le-am dorit! Am pus mai multe lucruri în balanță! Totul e bine! Învăț să mă organizez din ce în ce mai bine! Acum trebuie să mai am grija de mine! Și viața m-a surprins iar! Am fost într-o conjunctură în care am reușit să îl întâlnesc pe Tibi în carne și oase! (nu scriu cum din motive de confidențialitate, voi scrie dacă voi primi acordul persoanei)… Acela ce m-a pus iar pe drum! Acela pe care îl admir eu așa mult! Eu niciodată nu am avut eroi adevărați! Modele… idoli… (ei bine, modele mi-au fost părinții, ca aproape oricui, dar nah, altele, ca alți copii)… Tibi nu e un erou pt mine! E mai mult de atât! A picat exact la țanc… a fost omul potrivit, cuvintele potrivite la locul potrivit! A venit la radiologie la mine! Am stat puțin de vorbă! Evident… diaree verbală! Acum îmi pare rău! Am vorbit mult și fără rost! M-a îmbrățișat la final, înainte să plece! Și mi-a scris, alături de un autograf: “atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” ulterior m-am gândit mult la asta! Poate involuntar, mi-a setat un nou motto în viață! Nu pot să îi mulțumesc! Nu am cum! Și nici nu știu cum!

Acum se normalizează totul! Voi reveni la normal, sper… dar… depinde! Ce înseamnă normal?! Cred că asta e o nouă lecție! Lecția pt data viitoare…

O săptămână productivă vă doresc și nu uitați să citiți “27 de pași” de Tibi Ușeriu… elementul surpriză e însăși VIAȚA!!!